Am citit la Toby o parabola privind viata si realitatea dura in care ne miscam zi de zi si mi-am adus aminte de o lectie de viata pe care nu mai retin pe unde-am citit-o ... Poate pe la unul dintre voi pe blog :) Oricum, merita reluata.
Un tata se intoarce seara de la serviciu si la intrare il intampina baietelul de 8 anisori. Dupa cateva vorbe, baietelul il intreaba:
Tatal: Dar ce treaba ai tu cat castig? De ce te intereseaza?
B: Asa ... sunt curios ... hai spune-mi, cat castigi?
T: Ma rog ... 50$ pe ora, ... acum esti multumit?
B: Ok ... spuse copilul cu jumatate de glas ... imi poti da te rog 25$?
T: Ce? De-asta m-ai intrebat cat castig? Ce nevoie ai tu de 25$? Ce vrei sa faci cu ei?
B: Nu-ti pot spune ... am nevoie de ei ..., te roooog, imi dai?
T: Nu-ti dau, ce poti sa faci tu la 8 ani cu 25$? Nu-ti cumparam tot ce ai nevoie, jucarii, haine, mancare? Termina cu prostiile.
Copilul pleca suparat in camera lui. Dupa un timp tatal se gandi ca poate a fost prea dur cu baietelul, poate cei 25$ ii trebuie la ceva anume si nu poate sa-i spuna motivul ... si se decide sa meraga in camera copilului. Il gaseste trist, cu jucaria preferata, un catelus de plus, in brate ...
T: Bine, chiar daca nu-mi poti spune pentru ce-ti trebuie, poftim, iti dau cei 25$ ...
B: Multumesc, multumesc, spuse fericit copilul ...
Dupa care baga mana in buzunar si scoase un pumn de bancnote mototolite de 5$. Stupefiat, tatal il intreba:
T: Vad ca aveai deja destui bani ... de ce mi-ai mai cerut?
B: Cu cei 25$ am strans 50$. Acum pot sa ti-i dau pentru a petrece o ora impreuna!
...
Asta este realitatea vietii celor mai multi dintre noi. Muncim zi de zi ca niste roboti, seara abia apucam sa mancam si sa schimbam cateva vorbe cu cei dragi, pentru ca a doua zi s-o luam de la capat. Si viata trece, picatura cu picatura, iar la un moment dat realizam ca a trecut pe langa noi, ca am pierdut cele mai importante lucruri pe care avea sa ni le ofere. Traiti fiecare clipa la maxim si nu lasati viata sa treaca pe langa voi.
Daca v-a placut, dati un share pe Facebook sa se bucure si altii :)
3 comentarii:
viata trece, picatura cu picatura, iar la un moment dat realizam ca a trecut pe langa noi, ca am pierdut cele mai importante lucruri pe care avea sa ni le ofere. Traiti fiecare clipa la maxim si nu lasati viata sa treaca pe langa voi.
De obicei, când cineva îşi pune capul şi averea la contribuţie şi realizează o performanţă de natură sportivă, economică, arhitectonică sau publicitară, un număr imens de bloggări, postaci şi lătrăi de forum urlă ca animalele că "e o nesimţire criminală, se crede jmecher, să vină fiscul să-i ia averea că a furat-o, să-i luăm copiii şi să-i dăm la orfelinat, şi după aia să-l spânzurăm, cum îşi permite el când lumea în Africa moare de foame etc"
Deci ideea că trebuie să trăieşti la maxim şi să ai parte de "măreţili realizărili", cum spunea Ăla De la Ghencea, e doar un biet pateu, cum ar fi zis defunctul gigel.org
~Nautilus
Tristul adevar este ca prinsi in rotitele vietii cotidiene lasam sa treaca pe langa noi lucruri importante, pe care apoi le regretam.
Si timpul nu-l mai poti da inapoi ...
Ori laşi să treacă pe lângă tine lucruri importante, ori faci ceva important şi te bagă la zdup ca pe Năstase ...sau pe Plăcintă. În ultimul caz procurorul însuşi admiţând că era totul cât se poate de incorect, dar dacă presiunea publicului era aia care era... :P
De fapt e un paradox aici, fiindcă mulţi au înţeles realitatea pe dos: atunci când se putea face ceva fără să te ia de urechi cine ştie ce dobitoc (1990-1999), majoritatea populaţiei nu prea avea cu ce şi nici n-avea curaj. Nu din pricina (co)mu(n)iştilor, cum se spune, ci din pricina faptului că Mineriadele, "Actualităţi" şi "hai să închidem ziarul că nu ne mai face Letea hârtie" erau prea apropiate în timp. Aşa încât stăteau în joburi de rahat, cu o leafă care valora de fapt nişte cenţi acolo, cât să îţi plăteşti curentul şi berea, citeau România Mare şi îl ascultau pe Pruteanu.
Când s-au mai limpezit apele, după 2000, publicul a căzut în capcana celeilalte extreme, mai ales după ce au dat cu nasul pe la Paulică Coelho şi pe la NLPişti, să creadă că orice se poate, numai să ai resursele care trebuie. (Cel mai bun exemplu e Radu Mazăre, el e convins că orice se poate dacă face el un gest :D )
~Nautilus
Trimiteți un comentariu
Parerea ta conteaza